O generație adormită

Trăim vremuri în care adunările sunt pline, dar cerul pare tot mai departe. Se cântă mult, se vorbește mult, se organizează mult, dar tot mai puțin se simte cercetarea Duhului Sfânt. Am învățat să facem programe, dar am uitat să așteptăm harul. Totul este pus în ordine pe hârtiuțe, fiecare minut este calculat, fiecare cântare repetată, fiecare vorbă aranjată… dar unde mai este locul în care Dumnezeu să poată opri omul?
S-au luat ore de canto, dar s-au pierdut orele de rugăciune. S-a învățat vorbirea frumoasă, dar s-a uitat plânsul înaintea Domnului. S-a ridicat omul pe scenă, iar Dumnezeu a fost împins încet în margine. Altădată, oamenii veneau la biserică să-l întâlnească pe Dumnezeu. Astăzi, mulți vin să fie văzuți. Se caută aplauzele oamenilor mai mult decât aprobarea cerului.
Și dacă Dumnezeu ridică un om plin de har, unul care încă vorbește cu foc, unul care încă trăiește curat, imediat se ridică împotrivire. Nu pentru că omul acela face rău, ci pentru că lumina deranjează întunericul. Cel fără foc nu suportă pe cel aprins. Cel gol de rugăciune se simte mustrat de omul care încă stă pe genunchi. Și atunci încep loviturile: vorbe aruncate pe ascuns, invidie îmbrăcată în „grijă duhovnicească”, judecăți, răutate, împotriviri. Se predică uneori nu din dragoste, ci din ambiție. Nu pentru suflete, ci pentru imagine. Nu pentru adevăr, ci pentru influență. Iar în timp ce unii învârt sume mari în ascuns și își clădesc nume, sunt văduve care plâng, copii care duc lipsă, bătrâni uitați, familii apăsate de sărăcie. Și biserica trece pe lângă ei cu predici despre iubire, dar fără iubire.
Am ajuns să vorbim despre trezire, dar să fugim de pocăință. Să vorbim despre har, dar să stingem oamenii prin care harul lucrează.
Să cântăm despre smerenie, dar să ne luptăm pentru locuri, pentru nume, pentru întâietate. Hristos nu mai este în centru în multe locuri. Omul este în centru, imaginea este în centru, interesul este în centru. Și totuși ne mirăm de ce nu mai cade focul. Ne mirăm de ce rugăciunile sunt reci. Ne mirăm de ce tinerii pleacă. Ne mirăm de ce adunările sunt pline de oameni și goale de putere.
Dumnezeu nu va împărți slava Lui cu nimeni. Și acolo unde omul se înalță, harul se retrage încet. Dar încă există o rămășiță. Încă sunt oameni care plâng în ascuns. Încă sunt genunchi plecați. Încă sunt suflete care nu s-au vândut pentru aplauze, bani sau poziții. Și poate ultimul strigăt pentru generația aceasta este: „Doamne, dărâmă tot ce am ridicat fără Tine și aprinde din nou focul adevărat.”
Diana G. U.